Istoricul localităţii

Cel mai vechi sat atestat documentar de pe teritoriul comunei a fost Cristeşti, de pe valea pârâului Calmuş, sat dispărut astăzi. Denumirea satului vine poate de la un străvechi Cristea.

La 3 noiembrie 1471, Ştefan cel Mare îi dădea lui Danciul Boldaş satul Cristeşti, pe Calmuş, un loc pustiu la vărsarea pârâului Muncel în Solonţ, ca să-şi întemeieze sat, jumătate din poiana de la Muncel, precum şi Poieniţa Calului.

De la urmaşul lui Danciu Boldaş, prin cumpărare, satul a ajuns la începutul secolului al XVI-lea în stăpânirea marelui boier Cosma Şarpe. În 1518 el a schimbat satul Cristeşti şi patru părţi din satul Ilişeşti, cu Petru, fostul pârcălab, fiul lui Pasco Haciuga.

Creşterea populaţiei şi existenţa unor mari suprafeţe nelocuite a determinat apariţia unor noi aşezări. În 1528, în apropierea Solonţului este menţionat satul Boldăşeşti.

Solonţ s-a constituit ca aşezare în urma deplasării treptate a populaţiei din satele Cristeşti şi Boldăşeşti, pe valea pârâului Solonţ, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea - începutul secolului al XVII-lea.

Prin aşezarea sa, Solonţul oferea mai multă siguranţă împotriva unor posibile atacuri străine şi condiţii prielnice îndeletnicirii numeroşilor crescători de animale.

În acelaşi timp nu este exclus ca o anumită atracţie spre aceste locuri să fi fost exercitată şi de numeroasele zăcăminte de petrol aflate la suprafaţă. În anul 1570 un document de la Bogdan Voievod menţionează «Poiana cu păcură» care este vândută de Teodor Pitărel, fratele lui Gavril şi surorile lui Drăghina şi Marinca împreuna cu alte părţi de sate şi poiene, vornicului Danga.

După Iorgu Iordan, denumirea Solonţului ar fi de origine ucraineană, Solonţ însemnând «pământ sărăturos şi tare, alb».

De la mijlocul secolului al XVII-lea, moşia Solonţului, împreună cu satele de pe valea pârâului Calmuş, care între timp dispar, a ajuns în proprietatea unor mari familii boiereşti (Krupenski, Prunc, Sturza).

Cu timpul, în satele comunei, alături de populaţia băştinaşă, s-au aşezat familii ţărăneşti venite din diferite părţi ale ţării, precum şi mulţi români din Transilvania, plecaţi din cauza persecuţiilor politice şi religioase. Dintre aceştia din urmă fac parte şi românii de rit catolic stabiliţi în satul Cucuieţi.

Celelelte sate ale comunei Solonţ: Cucuieţi, Sarata-Borzeşti au apărut mai târziu. Despre Sarata, Ortensia Racoviţă nota următoarele: «Sat al comunei Solonţ, îşi ia numele de la izvoarele din apropiere cu apă sărată. Se găseşte la o distanţă de 2500 m de satul Solonţ. Are o biserică clădită de locuitori la 1388, cu doi cântareţi şi o cârciumă».

Despre satul Borzeşti, unit cu Sarata în 1968, aceeaşi autoare menţionează: «Borzeşti, din vechime Borzeştii, sat al comunei Băhneşti, sat aşezat pe valea pârâului cu acelaşi nume. Se crede că numele satului ar veni de la primul locuitor aşezat aici pe nume Barzos». Mai vechi decât satele Sarata şi Borzeşti este satul Cucuieţi, aşezat pe valea pârâului cu acelaşi nume pe un teren bogat în piatră de var şi argilă din care se fabrică oale de pământ şi la o depărtare de 5400 m de satul Solonţ.

În satul Cucuieţi se păstrează unul din valoroasele monumente de arhitectură populară, biserica de lemn «Sfinţii Voievozi», construită în 1749.

Strategia de Dezvoltare Durabilă a Comunei Solont 2013 - 2020

21

După Nicolaie Stoicescu, biserica a fost construită între 1765-1768 şi reparată în 1890.Din informaţiile culese rezultă că biserica a fost adusă pe actualul loc în anul 1803 de către săteni de la un schit situat pe dealul Mihoc din apropiere. Aşezată în afara satului la poalele unui munte, pe versantul sudic al acestuia, biserica străjuieşte satul Cucuieţi şi întreaga vale, văzându-se până departe.

La sfârşitul secolului al XIX-lea întinse suprafeţe de teren sunt deţinute de Iosif Theiller, apoi de societatea «Steaua Română». După 1907, suprafaţa agricolă a trecut în proprietatea «Casei Rurale», care a exploatat-o prin intermediul arendării până în anul 1921, când în urma reformei agrare a fost expropriată.

Principala ocupaţie a constituit-o agricultura şi creşterea animalelor. Evoluţia demografică şi lipsa de pământ au facut ca ocupaţiile sătenilor, ocupaţii complementare agriculturii, să se înmulţească. Pe lângă practicarea vechilor mesteşuguri legate de prelucrarea pietrei, a varului, mulţi locuitori efectuau cărăuşia, se angajau cu plata la munci agricole sezoniere, practicau olăritul şi diverse mesteşuguri legate de prelucrarea lemnului.

Începând din secolele XVIII – XIX, numeroşi locuitori s-au ocupat, alături de agricultură, cu exploatarea ţiţeiului, care în funcţie de calitatea lui a găsit întrebuinţări dintre cele mai diverse.

Pe măsură ce solicitările au crescut, au evoluat şi mijloacele de extracţie şi odată cu acestea a crescut şi producţia de ţiţei. Extragerea lui se face la început la scară redusă, fără dificultăţi. Cu timpul însă, pe măsura extinderii folosirii lui, obţinerea petrolului s-a facut cu mari riscuri şi eforturi pentru lucrători. De existenţa unor însemnate resurse de petrol este legată înfiinţarea în 1858 a «Fabricii de gaz», care asigura petrol lampant pentru iluminarea oraşului Iaşi.

O mare extindere va cunoaşte exploatarea petrolului la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, odată cu pătrunderea societăţii «Steaua Română».

Înapoi